Rugăciune...

Sfinte Ierarhe Ioan Maximovici Arhiepiscop de Shanghai, Bruxelles şi San Francisco şi Sfinte Părinte Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolit şi ocrotitor al Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorule de minuni şi Sfântă Preacuvioasă şi Multmilostivă Maică Parascheva ocrotitoare a Moldovei şi a tuturor românilor rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi !

Cuviosul Paisie Aghioritul Ultimii Ani din Viața Pământească

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=TQwzZbJbUco#t=3029

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea I - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=lLUYP8N5XjU

Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul - Partea II-a - Film rusesc subtitrat.

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=WpWemaobFog

Profeţia Cuviosului Paisie Aghioritul despre al treilea război mondial

Sursa: http://www.youtube.com/watch?v=Ldo58VsYbF8

marți, 31 iulie 2012

Proloagele din 31 iulie



[07_iulie_31-Evdochim.jpg]
Luna iulie în 31 de zile: pomenirea Sfântului şi 
Dreptului Evdochim (sec.IX)

          Sfântul Evdochim a trăit pe vremea împărăţiei lui Teofil, urâtorul lui Hristos şi luptătorul împotriva Sfintelor icoane, şi era cu neamul din Capadochia, tatăl lui având strălucita dregătorie de senator al împărăţiei. Cu acest fel de stare, fericitul Evdochim a fost dat la învăţătură, gustând bucuria de a cunoaşte adevărul. De asemenea, mult se sârguia să se facă locaş curat al Dumnezeului Celui viu, dar nu locuia în pustie, ci în vâltoarea lumii, unde clocotesc atâtea patimi. Cu multă şi neîncetată sârguinţă se silea, apoi, ziua şi noaptea, în citirea dumnezeieştilor Scripturi, veselindu-se cu această îndeletnicire, mai mult decât se desfătau cei de o vârstă cu el, la ospeţe, la jocuri şi la cântece. Zadarnic se sfătuiau prietenii şi cunoscuţii să-l ia cu ei la petreceri şi desfătări lumeşti; el rămânea statornic felului său de trai, de viaţă curată, de rugăciune şi de binefaceri. Părinţii sfântului duceau viaţă strălucită, pentru că erau patricieni şi drept-credincioşi. Fiind crescut bine de părinţii săi, Vasile şi Evdochia, a fost cinstit de împăratul Teofil cu dregătoria de candidat, şi a fost pus serdar mare peste oşti, întâi în Capadocia, după aceea în ţara harsianilor. Fiind el cumpănă dreaptă şi dreptar, care păzea toată îndreptarea, făcea multe milostenii în toate zilele, şi ajuta pe văduve şi pe săraci. În scurte cuvinte, se purta şi făcea tot felul de bunătăţi. Dumnezeieşte vieţuind, şi căzând într-o boală trupească, şi-a dat sufletul la Dumnezeu, iar robii lui, plinindu-i voia, l-au îngropat cu hainele lui cu care era îmbrăcat, fiind mărit de Dumnezeu cu multe minuni. Şi s-a făcut mutarea moaştelor sale la Bizanţ, în şase zile ale lui iulie; iar sfânta sa adormire, în 31 de zile ale aceleiaşi luni.

Întru această zi, învăţătură a Sfântului Vasilie, către cei leneşi, care nu vor 
să lucreze cu mâinile lor, şi cuvânt de laudă pentru cei ce săvârşesc tot binele
           Nu voiam, fraţilor, să grăiesc către voi despre aceasta, dar mă tem de cuvântul care zice: "Să deşteptaţi pe cei somnoroşi şi să îndemnaţi la lucru pe cei leneşi." Iar, dacă fugiţi de pământeştile osteneli, apoi, nu veţi vedea bunătatea lui Dumnezeu. Căci, luptătorilor, le-a făgăduit Dumnezeu, pentru lupta lor, sănătate; iar, pentru osteneli, mântuire. Cel leneş şi nelucrător, după cuvântul Apostolului, să nu mănânce. Lucrarea pământului este asemenea cu viaţa pustnicească şi cu osteneala călugărilor, de vreme ce, scuturându-şi somnul, omul merge la lucrarea pământului şi iubeşte pustia, mai mult decât casa şi arginţii, şi se împotriveşte gerului, cu osteneala trupului. Drept aceea, un astfel de om îşi mănâncă roadele ostenelilor sale, adunând trupului îndulcirile cele trebuitoare. Încă, dintru acelea, hrăneşte şi pe cei săraci şi mai ales, pe Hristos Iisus Însuşi, Care însutit îi înmulţeşte roadele semănătorului, dându-i ploaie timpurie şi târzie. Lucrătorul de pământ se va sătura de pâine şi mâinile lui se vor îmbogăţi, fiindcă îşi înalţă stogurile ariilor sale. Şi, cel ce se laudă cu ostenelile sale, binecuvântat este de Dumnezeu. Iar leneşul, slăvindu-se pe sine, blestemat este. De s-ar fi îngrijit Dumnezeu de cei leneşi, apoi, ar fi poruncit buruienilor să facă grâu şi pădurii să facă tot felul de poame. Vai de voi, iubitorilor de deşertăciuni, fiindcă aveţi toate mădularele întregi şi trupul sănătos şi nu vreţi să lucraţi. Apoi, ce fel de plată veţi lua de la Dumnezeu şi ce veţi aduce lui Dumnezeu din ostenelile voastre? Căci lui Dumnezeu nu-i trebuie jertfă din furt, că de furt, El se scârbeşte. Pentru că nu somnoroşilor le-a făgăduit viaţă veşnică, nici mincinoşilor, nici clevetitorilor, nici hoţilor, nici jefuitorilor, ci celor ce se ostenesc, cu credinţă, la toate lucrările. Unii, adică, ostenind la roadele câmpului, alţii păscând dobitoacele şi caii şi, din acestea, dând zeciuială lui Dumnezeu, aşa se mântuiesc. Iar alţii, fân cosesc, hrănesc mieii şi, din acestea, îmbrăcând pe săraci, primesc binecuvântare de la Domnul. Iar alţii călătoresc pe mare şi, făcând negustorie pe pământ, adună bogăţie. Daţi, dar, partea sufletului, la biserici şi la săraci, şi, de aici, după ducerea voastră, veţi lua însutit plata care este păzită în ceruri. Şi cei ce aveţi orice fel de lucru al mâinilor voastre, să daţi milostenie, ca, prin acea milostenie, să aflaţi dreptate la Judecătorul Dumnezeu. Femeilor, întremaţi-vă trupurile voastre pentru muncă şi întindeţi-vă mâinile voastre la fus şi să cunoaşteţi că bine este a lucra, că nimeni, fără de osteneală, nu se va încununa. "Că, pe fiecare, după fapte îl voi judeca", zice Domnul, "şi fiecare, după faptele sale, va lua răsplată".
Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre un călugar, care,
dând haina sa unui sărac, lui Hristos Însuşi a dat-o
            Un oarecare călugăr avea două haine, una nouă şi alta veche. Deci, a venit la el un sărac, în vreme de iarnă, cerşind o haină. Iar el i-a răspuns lui, zicând: "N-am nimic mai mult, decât aceasta." Iar săracul aştepta, plângând şi zicând: "Miluieşte-mă, că n-am ce purta." Apoi, milostivindu-se, călugărul a intrat în chilia sa, şi îmbrăcându-se cu haina cea mai nouă, i-a dat-o săracului pe cea veche. Iar, după ce i-a dat-o, a gândit întru sine, zicând: "N-am slujit dragostea cea desăvârşită, oprind haina cea bună şi dând aceluia pe cea veche. Oare, nu pentru Hristos cerea el de la mine? Apoi, cum i-am dat eu lui Hristos cea mai proastă haină şi am oprit pentru mine pe cea mai bună? Fiindcă Hristos este mai bun decât toţi." Şi, chemând pe cel sărac, i-a zis: "Dă-mi mie haina pe care ţi-am dat-o, şi-ţi voi da ţie alta." Şi, luând-o de la el, s-a îmbrăcat cu ea şi i-a dat lui haina cea mai bună. Iar, după ce a luat-o, săracul a vândut-o în cetate. Şi a ajuns haina aceea în mâinile unei femei. Deci, a mers călugărul în cetate, ca să-şi vândă munca sa şi a văzut haina sa, pe care o purta o femeie; şi a trecut odată, şi de două ori, acea femeie, pe la locul unde şedea călugărul, vânzându-şi rodul muncii lui, şi a cunoscut că a lui era haina pe care o dăduse săracului. Şi s-a mâhnit mult, de aceasta, călugărul, apoi, mergând la chilia sa, plângea, zicând: "Nici măcar acest dar pe care l-am făcut eu, nu este bine primit înaintea lui Dumnezeu; mai bine ar fi fost, de n-aş fi dat-o." Iar, după ce s-a culcat şi a adormit, fiind aşa mâhnit, iată, a văzut în vis pe Iisus, purtându-i haina lui şi, cu iubirea Lui de oameni, îi zicea: "Frate, frate." Şi el i-a zis Lui: "Cine eşti Tu, Doamne?" Şi i-a grăit: "Eu sunt Iisus, priveşte-Mă." Deci, privindu-L, a văzut pe Iisus purtând haina aceea, pe care o dăduse săracului. Şi i s-a luminat chilia sa şi a auzit: "Oare această haină o cunoşti?" Iar el a zis: "Aşa, Doamne, a mea este." Apoi, i-a zis Hristos lui: "Nu te mâhni, nici nu te întrista, că atunci când, fratelui aceluia, i-ai dat haina ta, Eu am luat-o." Şi s-a bucurat călugărul de purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Întru această zi, cuvânt despre Sfintele Liturghii
          Un ostaş, frate cu un preot, fiind, în vremea războiului, rănit, zăcea printre trupurile celorlalţi răniţi şi, venindu-şi în fire, şi-a legat singur rănile sale, iar, când a vrut să se întoarcă acasă, a fost prins de duşmani şi, acolo s-a tămăduit de răni. Iar preotul, fratele lui, îl căuta printre trupuri, ca să-l îngroape. Şi a aflat pe un altul, asemănător cu fratele său, şi l-a îngropat cu cinste şi i-a făcut pomenire, slujind pentru el Sfânta Liturghie. Şi a arătat Domnul Dumnezeu o minune, că fratele acela, ostaşul, fiind în robie, ca să nu fugă, a fost legat şi pus în fiare, dar toate legăturile şi fiarele acelea au căzut de pe el. Şi l-a întrebat stăpânul său, ce înseamnă toate acestea şi cu ce farmece umblă. Iar ostaşul a răspuns: "Mi se pare că fratele meu, fiind preot şi socotind că sunt mort, face pentru mine Sfânta Liturghie, şi, de-aş fi fost eu acum în lumea cealaltă, aş fi fost eliberat de chinuri." Deci, l-a vândut stăpânul său, pe ostaş, în alt oraş, dar, şi acolo, orice legătură şi fiare se puneau pe el, toate se dezlegau şi cădeau. Şi, acel al doilea stăpân, văzând că nici cu o legătură nu poate fi legat, l-a eliberat acasă, în ţara lui, ca să-i trimită, de acolo, preţul de răscumpărare pentru sine, precum i-a şi trimis, spunându-i fratelui său, preotul, toată întâmplarea... Deci, mult pot pomenirile şi Sfintele Liturghii şi milostenia să ajute celor răposaţi, că, nu numai sufletul, ci şi trupul, pot să-l mântuiască. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.
Hotărâre sobornicească despre pomenirea viilor şi morţilor
          Era un rău obicei, că, dacă avea cineva vrajbă asupra cuiva şi-i dorea moartea, apoi, îl socotea cu morţii şi-i făcea pomenire, ca la morţi, slujindu-i şi Liturghie, că poate, aşa va muri. Împotriva acestui obicei, în Sinodul de la Toledo, s-a hotărât că, de ar îndrăzni un preot a face aceasta, sau va sili cineva pe preot, apoi, amândoi să se surghiunească şi până la moarte să nu se împărtăşească cu Sfintele Taine.
Sursa:

luni, 30 iulie 2012

Proloagele din 30 iulie


Luna iulie în 30 de zile: pomenirea Sfinţilor Apostoli, din cei şaptezeci: 
Sila, Silvan, Crescent, Epenet şi Andronic
               Aceşti Sfinţi Apostoli fac parte dintre cei şaptezeci de Apostoli ai Domnului. Strădania lor, pentru răspândirea credinţei creştine, a fost, adesea, tot atât de însemnată, ca şi aceea a unora din cei doisprezece Apostoli. Pentru primejdiile prin care au trecut şi pentru muceniceasca moarte, pe care cei mai mulţi, au îndurat-o, din dragoste pentru Hristos şi pentru oameni, Biserica a rânduit a li se face, în fiecare an, pomenirea astăzi, în ziua de 30 iulie, mulţumindu-le şi preamărind ostenelile şi pătimirile lor apostoleşti. Iată, pe scurt, ce ne spune despre ei Scriptura şi Tradiţia Bisericii.
Sfântul Apostol Sila a propovăduit, mai întâi, însoţind pe marele Apostol Pavel. Când Apostolii au statornicit ca păgânii, care vin la credinţă, nu mai au trebuinţă de rânduielile legii vechi, scriind şi o scrisoare pentru creştinii din Antiohia, atunci printre Apostolii care au mers la Antiohia, să ducă scrisoarea, s-a aflat şi Apostolul Sila. Tot împreună cu Apostolul Pavel a străbătut Siria şi Cilicia, întărind Biserica cu darul lui Dumnezeu. Mergând, apoi, în Derbe şi în Listra, au luat, de acolo, pe Timotei şi s-au dus în Macedonia şi la Filipi. Aici, Pavel şi Sila au fost prinşi şi închişi în temniţă, pentru propovăduirea lor, puşi cu picioarele în butuci şi au primit multe lovituri. Dar, la miezul nopţii, când Sfântul Pavel şi cu Sila dădeau slavă lui Dumnezeu, un cutremur a rupt încuietorile temniţei, iar temnicerul, lepădându-se de păgânătate, s-a botezat, el şi toată casa lui. S-au dus apoi, la Amfiopol şi în Tesalonic. De aici, urmăriţi de iudei, Sila şi Timotei s-au ascuns în Bereea, iar Pavel a mers la Atena, în Areopag, şi, apoi, la Corint. El l-a făcut pe Sila episcop al Corintului. Deci, mult ostenindu-se la propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu şi semne şi minuni făcând, Sila s-a dus către Domnul.
Sfântul Apostol Silvan s-a ostenit împreună cu Sfinţii mari Apostoli Petru şi Pavel, la propovăduirea cuvântului. Că, amândoi Apostolii pomenesc de Silvan, în scrisorile lor. La rândul ei, Tradiţia ştie că Sfântul Silvan a fost sfinţit episcop al Tesalonicului şi, suferind multe pătimiri pentru bunăvestirea credinţei, s-a suit la Hristos, dătătorul cununilor.
Sfântul Apostol Crescent a fost un alt ucenic şi ostenitor, la propovăduire, împreună cu Sfântul Apostol Pavel. Acesta l-a trimis, mai întâi, în Galatia, apoi în Galia şi în alte ţări mai îndepărtate. Întorcându-se în Răsărit, a fost sfinţit episcop în Galatia şi s-a sfârşit muceniceşte, sub împărăţia lui Traian.
Sfântul Apostol Epenet este şi el ucenic al Sfântului Pavel, pomenit de acesta în Epistola sa către Romani, când zice: "Îmbrăţişaţi pe Epenet, iubitul meu, care este pârga Asiei, în Hristos" (Rom.16,5). Ostenindu-se cu răspândirea credinţei, a fost sfinţit episcop al Cartaginei.
Sfântul Apostol Andronic este unul din cei mai vestiţi ucenici ai Sfântului Pavel şi este pomenit, de el, tot în Epistola către Romani, ca unul ce a suferit pentru credinţă. A fost sfinţit episcop în Panonia.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne izbăveşte pe noi în veci ! Amin.
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, 
despre tulburările vieţii acesteia şi despre pocăinţă
          Să cunoaşteţi, fraţilor, tulburările lumii acesteia şi deşertăciunea vieţii omeneşti. Se tulbură omul şi sfârşitul lui degrabă vine. Se tulbură, înălţându-se pe sine şi totuşi necunoscut rămâne. Ca un nor se risipeşte, ca iarba se usucă şi ca o scânteie se stinge. Se tulbură, căutând a aduna bogăţie şi se duce, nimic luând cu sine. Ale lui numai păcatele sunt, iar bogăţia rămâne altora. A lui este durerea, iar hrana a altora. A lui întristarea şi răpirea, iar dulceaţa şi saţiul pentru alţii. Al lui blestemul şi suspinele, iar a altora îndestularea. Pentru el lacrimile, iar averea pentru alţii. El în iad se chinuieşte, iar alţii, în casa lui, se hrănesc şi cântă. Cu adevărat se tulbură tot omul cel viu, puţin vieţuind aici, iar, în moarte, în veci este. Aici, cel viclean este gata spre nedreptate şi grabnic la lăcomie. Mândria celui măreţ este îndrăzneala nestatornică şi cenuşa vânturată şi văpaie iute pieritoare şi adânc de mare, ce omoară. Astăzi îngrozeşte, iar mâine se sfârşeşte. Astăzi este în bogăţie, iar mâine se duce, cu jale, în mormânt. Astăzi, în porfiră se îmbracă, iar mâine mort se duce. Cel ce acum înfricoşează, mâine e tânguit. Cel îndestulat în avere, degrabă este despărţit de ea. Cel ce pe sine nu se cunoaşte, întreabă de cele înalte. Cel ce este, prin fire, muritor, prin trufie, se crede veşnic. O, câte sunt deşertăciunile vieţii noastre, câte dovezi sunt ale neputinţei omeneşti. Şi acestea toate, spunându-le, n-am aflat nimic mai de folos, decât numai cuvântul acela proorocesc, care zice: "În zadar se tulbură tot omul." Deci, acestea ştiindu-le, fraţilor, să ne îngrijim de sufletele noastre, pentru că la noi este viaţa şi moartea şi de sine răspunzători ne-a făcut pe noi Domnul, a Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.

Sursa:
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/iulie/Proloage30Iul.shtml
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/iulie/iulie30.htm

duminică, 29 iulie 2012

Proloagele din 29 iulie


Luna iulie în 29 de zile: pomenirea Sfântului Mucenic Calinic (+290)
         Sfântul Mucenic Calinic se trăgea cu neamul din Cilicia şi a fost crescut în credinţa lui Hristos, pe vremea când, la Roma, împăratul era păgân şi prigonea pe creştini. Şi, ajungând el la vârsta bărbatului desăvârşit, vedea pe mulţi oameni, care se lepădau de stăpânul Hristos şi, trecând la credinţa păgână, aduceau jertfă idolilor. Deci, plângând pentru pierzarea lor, Sfântul Calinic s-a făcut multora dascăl de mântuire, învăţându-i să cunoască pe Atotţiitorul Dumnezeu şi să se lase de cele deşarte. Deci, pe când se găsea în cetatea Ancira, din Galatia, propovăduind pe Hristos, a fost prins de necredincioşi şi adus înaintea dregătorului Sacerdon, care l-a dat la tot felul de chinuri şi la strujirea trupului cu piepteni de fier. Şi, încălţându-l în încălţăminte de fier, care avea piroane ascuţite, l-au silit să alerge până la cetatea Gangra, departe de Ancira, ca la optzeci de stadii. Şi, mergând numai şapte stadii, ostaşii ce-l trăgeau s-au oprit, de sete, şi nu puteau să meargă mai departe. Iar Sfântul, rugându-se, a făcut de a izvorât apă, dintr-o piatră seacă. Deci, sosind la Gangra, a fost aruncat într-un cuptor de foc, şi aşa şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.
Întru această zi, cuvânt al lui Petru monahul, despre trezirea minţii
        Să iubiţi smerita cugetare, urmând lui Hristos, Celui ce S-a smerit pe sine până la moarte şi încă moarte prin răstignire. Că şi noi, fiind următorii Lui, să biruim mândria diavolului, prin smerita cugetare. Că Domnul a zis: "Cel ce voieşte să fie mare între voi, să se facă tuturor rob şi slugă, pentru că cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa." Şi cel smerit nu are de unde cădea, că stă dedesubtul tuturor, iar cel ce se înalţă, se va surpa din înălţime, întru adâncul focului. Vă rog, dar, pe voi, să plângeţi acum, aici, ca să nu ajungem acolo unde este scrâşnirea dinţilor şi viermele cel neadormit; unde focul cel nestins, ca râul curge şi niciodată nu încetează; unde îngerii, cei neînduraţi şi nemilostivi, nu au milă, ca să miluiască pe cineva, sau să se ruşineze de bătrân, sau să cruţe pe tânăr, sau să cinstească pe împărat. Ci, fiecare va fi răsplătit după faptele sale. Pentru aceasta, vă rog să vă nevoiţi cu mintea, până la moarte, pentru că multe nevoinţe ne trebuie la lucrul acesta. Strâmtă şi plină de necazuri este calea, care duce la viaţa veşnică, şi cei ce se nevoiesc intră în ea, pentru că anevoioasă este calea Împărăţiei Cerurilor. Însă, să fugiţi de duhul slavei deşarte şi de ispita de a plăcea oamenilor, care, mai mult se depărtează de Dumnezeu: "Că Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor; ruşinatu-s-au, că Dumnezeu i-a urgisit pe ei" (Ps.52,7). Că, dacă, aici, ne vom proslăvi, apoi, ne vom păgubi, de plata noastră, acolo, în vecii vecilor. Iar, de nu ne vom lipsi aici de cinstire, nu vom fi iertaţi acolo de datoria greşelilor. Astfel, gheena focului vom moşteni, în vecii nesfârşiţi. Deci, să iubiţi necazul, cel pentru Dumnezeu, mai mult decât bucuria veacului acestuia şi plânsul, mai mult decât râsul. Pentru că "fericiţi sunt cei ce plâng", zice Domnul, "că aceia se vor mângâia". Şi amar vouă, de veţi râde, că veţi plânge. Deprindeţi-vă a vă ruga mult şi a plânge mult păcatele, pentru că acestea întăresc mintea şi hrănesc sufletul. Iar vorbele, cele multe să le urâţi. Că, spre a noastră învăţătură, s-au scris acestea. Însă, cel ce voieşte să placă lui Dumnezeu şi voia Lui să o facă, la doi stăpâni nu poate sluji, nici nu va iubi pe altcineva, în afară de Domnul Iisus Hristos. Deci, vă rog pe voi, nimic să nu cinstiţi mai mult, decât pe Domnul Iisus Hristos şi să vă îngrijiţi de sufletul vostru. "Căci, ce folos este omului, dacă ar dobândi toată lumea, iar sufletul său şi l-ar pierde," zice Domnul. "Sau, ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său"? Că nimic n-am adus în lumea aceasta şi vădit este, că nici a scoate ceva nu vom putea. Ci, goi vom învia. Numai în faptele noastre bune sau rele, vom fi îmbrăcaţi, ca într-o haină. Şi, încă, nu numai în fapte bune vom fi îmbrăcaţi, ci, încă, şi în cuvinte şi în gânduri. Şi aşa, vom sta, la această înfricoşătoare Judecată, unde fiecare îşi va lua plata ostenelilor sale, după dreapta hotărâre a Domnului Iisus Hristos; sau în odihnă, sau în chin, în veacul veacului. Şi fericiţi sunt cei ce plâng cu lacrimi, după durerea inimii, că aceia se vor bucura. Fericiţi cei ce iubesc pe Dumnezeu şi pe aproapele, că aceia se vor milui, pentru că, cel ce iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele său îl iubeşte, pentru că, în iubirea de frate, se află moştenirea veşnicelor bunătăţi.
Întru această zi, cuvânt din Pateric despre cel ce a biruit pe vrăjmaşul 
şi a luat cununa de la Dumnezeu
        Un frate călătorea, împreună cu altcineva, şi a fost biruit de gândul desfrânării. Şi, mergând, a vestit părinţilor, zicând: "Ce voi face, că nu se mângâie inima mea, pentru aceea că m-am plecat la războiul vrăjmaşului, că sunt ca şi cum aş fi făcut păcatul." Şi i-au zis lui părinţii: "Nu este păcat desăvârşit, că vrăjmaşul a venit să te ispitească, iar Dumnezeu te-a acoperit." Iar fratele, auzind aceasta, nu era mulţumit, fiind biruit de mâhnire. Şi i-au povestit lui părinţii, zicând: "Doi fraţi, fiind trimişi de la chinovie la un sat, călătoreau împreună. Şi asupra unuia s-a ridicat război, de la diavolul, de cinci ori, ca să păcătuiască. Iar el, sculându-se, făcea rugăciune, şi n-a fost biruit de gânduri, dar s-a supărat tare. Deci, întorcându-se ei către părintele lor, era faţa fratelui aceluia tulburată. Şi a fost întrebat, care este pricina tulburării. Şi el a pus metanie, zicând: "Roage-te, părinte, pentru mine, că am căzut în desfrânare", şi i-a povestit cum a fost luptat de gânduri. Iar bătrânul, fiind văzător cu mintea, vedea pe capul lui cinci cununi. Şi i-a zis lui: "Îndrăzneşte fiule, că n-ai fost biruit, ci, mai mult, ai biruit tu, căci nu ai săvârşit păcatul." Deci, şi tu, frate, au zis bătrânii, îndrăzneşte şi nu te mâhni, fiindcă nu ai săvârşit păcatul, căci mare luptă este atunci când omul, având prilej, se înfrânează. Şi mare plată ia pentru aceasta. Că nu este alt război, mai tare şi mai iute, decât acesta. Pentru aceea, şi a-l birui pe acesta este foarte greu, şi cu osteneală. Că ce socoteşti? Oare fericitul Iosif, fără osteneală, a biruit un lucru ca acesta? Nu. Ci cu multă osteneală şi luptă. Că însuşi Dumnezeu şi mulţimile Sfinţilor îngeri vedeau, de sus, pe nevoitor, luptându-se, şi pe diavol, care lupta împotriva lui Iosif, cu toată oastea lui cea rea, pofta bărbatului aprinzând-o şi, pe femeie, mai mult sălbăticind-o. Deci, când a biruit nevoitorul, toate oştile îngerilor, cu mare glas, au dat slavă lui Dumnezeu, zicând: "A biruit nevoitorul, făcând grea biruinţa". Deci, bine este frate, a nu face răul, nici măcar cu gândul. Iar de eşti ispitit, nevoieşte-te să nu fii biruit, ci să biruieşti tu, neîmplinind păcatul." Dumnezeului nostru slavă!
Sursa:

sâmbătă, 28 iulie 2012

Proloagele din 28 iulie


[2807_prohor.jpg]


Luna iulie în 28 de zile: pomenirea Sfinţilor Apostoli, din cei şaptezeci: 
Prohor, Nicanor, Timon şi Parmena, diaconii
              În zilele Sfinţilor Apostoli, după Înălţarea Domnului la cer şi după primirea Sfântului Duh, pe vremea când împărăţia lui Hristos începea să se întindă, cu repeziciune, în toate părţile şi mulţimi mari mărturiseau că Iisus este Dumnezeu cel înviat din morţi, venit ca un om pe pământ, ca să sfinţească lumea şi pe oameni, s-a simţit nevoia să se orânduiască biserici şi slujitori destoinici, atât pentru rugăciune, cât şi pentru gospodărirea darurilor ce se adunau pentru săraci. Spre împlinirea, după cuviinţă, a acestor trebuinţe, Sfinţii Apostoli au rânduit anumite case, în care să se propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu şi să se facă rugăciuni şi şi-au ales câţiva bărbaţi credincioşi şi vrednici, pe care i-au pus să privegheze ca împărţirea milosteniilor la săraci, să se facă după dreptate şi după trebuinţă. Aceşti bărbaţi aleşi au fost sfinţiţi de către Apostoli, prin rugăciune şi prin puterea mâinilor, făcându-i pe ei diaconi. Cei dintâi diaconi ai Bisericii creştine au fost şapte la număr şi anume: Ştefan, Filip, Prohor, Timon, Parmena şi Nicolae cel din Antiohia, iar, astăzi, Biserica face prăznuirea lor cu recunoştinţă. Drept aceea, afară de pomenirea Sfântului şi întâiului Mucenic Ştefan, care se cinsteşte, precum ştiut este la 27 decembrie, în afară de Sfântul Filip, pomenit la 11 octombrie şi în afară de Nicolae, care nu este scris în numărul Sfinţilor, Biserica porunceşte să fie cinstiţi împreună, astăzi, chiar dacă au propovăduit pe Hristos şi, pentru El, şi-au sfârşit viaţa, prin pătimiri, în vremi şi locuri deosebite. Din Sfânta Scriptură şi din Tradiţia Bisericii, iată câteva ştiri despre ei:
Sfântul Prohor a fost, mai întâi, însoţitor al Sfântului Apostol Petru, în călătoriile sale, pentru răspândirea credinţei în Hristos, împreună cu alţi ucenici, şi a fost pus, de acesta, episcop al Nicomidiei, unde a păstorit până după Adormirea Maicii Domnului. Începând de atunci, a fost, multă vreme, părtaş la ostenelile Sfântului Apostol Ioan, pentru buna propovăduire a lui Hristos, şi a fost surghiunit, cu acest Apostol, în insula Patmos, unde s-a arătat de mult folos Apostolului, la scrierea cărţilor sale. A fost ucis muceniceşte de păgâni, pe când se afla în Antiohia, în timpul propovăduirii sale.
Sfântul Nicanor a fost ucis în aceeaşi zi cu Sfântul Ştefan, ziua aceea fiind o zi de mare prigoană împotriva Bisericii din Ierusalim, încât toţi creştinii, afară de Apostoli, s-au risipit prin Iudeea şi prin Samaria.
Sfântul Timon a fost aşezat de Sfinţii Apostoli episcop de Bosra, din Arabia, şi propovăduind pe Hristos şi-a dat sufletul, fiind răstignit pe cruce.
Sfântul Parmena şi-a împlinit şi el slujba cea încredinţată lui de Apostoli, propovăduind credinţa în Hristos, şi a murit, tot de moarte mucenicească, fiind îngropat de Apostoli.
Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre ascultare

               Un bătrân locuia la Chilii, cele care se numeau pustniceşti, afară din Alexandria. Şi era bătrânul foarte iute şi la suflet puţin răbdător. Deci, auzind de el un frate, mai tânăr, a făcut aşezământ cu Dumnezeu, zicând: "Doamne, pentru toate păcatele pe care le-am făcut în lume, voi merge şi voi petrece cu bătrânul acesta şi-i voi sluji şi-l voi odihni pe el." Deci, îl certa pe el bătrânul cu asprime, în fiecare zi. Iar Dumnezeu, văzând smerenia şi răbdarea fratelui, după şase ani de supunere faţă de bătrân, i-a arătat lui, în somn, pe cineva, care ţinea o hârtie mare, jumătate ştearsă, şi jumătate scrisă. Şi, arătându-i fratelui hârtia, i-a zis: "Iată, jumătate din datoriile tale le-a curăţit Stăpânul Dumnezeu, sileşte-te şi pentru cealaltă jumătate." Şi era alt bătrân duhovnicesc, locuind aproape de el, care ştia legământul fratelui şi auzea totdeauna cum îl certa bătrânul pe fratele, cu nedreptate, şi, cum fratele îi punea lui metanie, dar bătrânul nu făcea pace cu el. Şi când, pe fratele acesta, îl întâlnea bătrânul cel duhovnicesc, îl întreba: "Ce este, fiule? Cum a trecut ziua de astăzi? Oare, am dobândit ceva? Oare, am şters ceva de pe hârtie?" Şi, fratele, ştiind că bătrânul este om duhovnicesc, nu ascundea nimic de dânsul şi-i răspundea, zicând: "Aşa, părinte, m-am ostenit puţin". Sau, de trecea, cândva, vreo zi, întru care n-ar fi fost cercetat sau n-ar fi fost izgonit de bătrân, se ducea, seara, la bătrânul cel duhovnicesc şi zicea, plângând: "Vai mie, ava, rea mi s-a făcut mie ziua de astăzi, că nu am dobândit nimic, ci am petrecut-o în odihnă". Deci, după alţi şase ani, a adormit fratele. Şi, mărturisea bătrânul cel duhovnicesc, zicând: "L-am văzut pe frate, stând împreună cu Mucenicii şi rugându-se lui Dumnezeu pentru bătrânul său, cu multă îndrăzneală şi zicând: "Doamne, precum m-ai miluit pe mine, prin el, miluieşte-l şi pe el, pentru îndurările Tale cele multe şi pentru mine, robul Tău." Şi, după patruzeci de zile, Dumnezeu l-a luat la Sine şi pe bătrânul său, în locul cel de odihnă. Iată ce fel de îndrăzneală dobândesc cei care, pentru Dumnezeu, suferă necazurile. Cearcă-te dar, pe tine însuţi, frate, în toate zilele, ca să-ţi cunoşti inima ta, ce este într-însa, înaintea lui Dumnezeu. Nu cumva ai gânduri de defăimare faţă de vreun frate, sau ură, sau ocară, sau invidie, sau părere rea? Iar, de vei zice că nu poţi să iei aminte la aceasta, apoi, nu ai purtare de grijă, ca să te cureţi de otrava cea semănată în inima ta. Adu-ţi aminte de Cel ce a zis: "De nu va ierta fiecare pe fratele său, din toată inima sa, nici Dumnezeu nu-i va ierta lui". Că cel ce se teme să nu meargă în gheenă, acela leapădă tot vicleşugul din inima sa, pentru ca sfatul acesta, al vicleanului, să nu vină asupra lui. Fii cu luare aminte, dar, ca nu cumva vreun lucru de pierzare, aurul, petrecerile sau desfătarea, să te despartă pe tine de dragostea lui Hristos. Dumnezeului nostru slavă !


Întru această zi, învăţătură a Sfântului, Părintelui nostru Teodor Studintul, 
despre ascultarea cu credinţă la toate slujirile

            Fraţilor şi părinţilor, temându-mă de osânda celui ce a ascuns talantul în pământ, căruia i-a zis Domnul: "Slugă rea, trebuia să fii dat argintul meu zarafilor, şi, venind, eu aş fi luat al meu cu dobândă", pentru această grijă şi frică, iată, vă grăiesc aceste puţine cuvinte şi vă dau vouă, zarafilor, talantul Domnului, ca să i-L daţi cu dobândă. Şi, cu darul lui Dumnezeu, sunt unii din voi, care nu numai că nu se încredinţează că l-aţi înmulţit şi încă îl creşteţi, prin supunerea voastră cea bună. Dar, nu se silesc să înmulţească darul ce li s-a dat de Dumnezeu, ci vor să-l şi piardă, prin lene. Şi care sunt aceia? Cei care se leapădă de ascultare şi zic numai: "Iartă-mă", ca şi cum ar avea, o mare îndreptăţire. Ce zici frate? Ai făgăduit ascultare până la moarte şi acum laşi slujba ta, pe care o ai, din darul lui Dumnezeu, şi iată, s-a stricat supunerea ta. Dar, ce zice leneşul cel împotrivitor?. "Ca să umblu cu corabia, mă tem de mare". Dar şi aceasta vine din necredinţă, căci acolo ne temem, unde nu este locul să ne temem. Pentru că, dacă vei avea credinţă la ascultare, nu numai că vei trece marea cu corabia, ci şi cu trupul gol poţi să intri în apă şi să treci nevătămat, aducându-ţi aminte de acel fericit şi ascultător ucenic al bătrânului. Acesta, întărindu-se cu porunca părintelui său, nu a avut frică de apa cea mare a Nilului, ci, trecând-o fără a se uda, a scăpat nevătămat, încât se mirau cei ce îl vedeau. Fraţilor, ascultarea a supus şi pe fiare, şi îmi adeverează cuvântul meu cel ascultător care a legat un leu, cu porunca stăpânului său. Ascultarea face minuni între morţi şi aceasta a arătat-o Acachie, care fiind strigat, a răspuns din mormânt unde era îngropat. Dar, ce însemnează toate acestea? Că Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Unul născut, S-a supus, până la moarte şi la cruce, pentru a săvârşi mântuirea lumii. Iar, dacă doreşti să afli şi greşelile nesupunerii şi ale neascultării, socoteşte mai întâi, pe Adam; pentru că n-a ascultat pe Dumnezeu şi a mâncat din pomul cunoştinţei, a adus în lume moartea cea de obşte. Socoteşte şi pe împăratul Saul, şi-l vei găsi şi pe el că, pentru neascultarea de Proorocul Samuil, şi-a pierdut împărăţia, şi viaţa sa, în munţii lui Ghelboe. Vezi, încă, şi pe Apostolul Petru, care din bună evlavie, s-a arătat neascultător, nevrând să-i spele Hristos picioarele L-a auzit spunând: "Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine". Dar fratele acela, care n-a ascultat pe marele Eftimie, ci cu multe dovezi, nu primea ca să poarte de grijă de vitele mănăstirii, că, îndrăcindu-se şi căzând la pământ, spumega şi pătimea? Iată, într-acest chip sunt greşelile neascultării. Că orice neascultător stă împotrivă, prin cuvânt, dar Domnul îi trimite lui înger nemilostiv şi cu dreaptă judecată. Că toţi suntem un trup şi fiecare din noi suntem mădulare; şi unul ţine loc de unghii, altul de ureche, altul de nas, altul de limbă, altul de mână, altul de picior. Deci, mădularele de nu vor voi să lucreze după orânduială, ci vor începe a se arăta împotrivă, adică, ochiul să zică, că el vrea să audă, urechea, că ea vrea să miroase, iar nasul, că el vrea, să grăiască şi limba, că ea vrea să pipăie, ori mâna că ea vrea să umble, oare, nu se va prăpădi tot trupul? Dar, de vreme ce acestea aşa sunt, fiecare să-şi facă slujba sa, adică, ceea ce a primit-o ca dar de la Dumnezeu, spre folosul obştesc, ţinând în mintea lui, că toate ale noastre sunt în mâna lui Dumnezeu şi, aşa, nici pe mare, nici pe pământ fiind, n-are frică, ci, precum Dumnezeul nostru, înainte de a face lumea, a orânduit toate cu vremea şi cu locul lor, aşa a orânduit şi sfârşitul fiecăruia, unde şi când va fi. Şi acestea nu le-am zis numai pentru cei ce sunt în neascultare, despre care ne-a fost nouă cuvântul, ci şi pentru voi toţi, care ascultaţi, ca să ne păzim, cu luare aminte, că avem datoria să îndeplinim făgăduinţele ce am dat înaintea lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui îngeri. Şi să nu ne împotrivim, cu neascultare, chiar dacă ceea ce ni se porunceşte ar avea şi primejdii. Că aşa poruncesc Părinţii şi, mai mult decât toţi, marele Vasilie. Şi, întru acest chip vieţuind, nu vom muri de moartea neascultării, ci vom trăi în dreptate şi vom câştiga Împărăţia Cerurilor, în Hristos Iisus, Domnul nostru, a Căruia este slava şi iubirea, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.



Sursa:
http://www.ortodoxism.ro/proloagele/iulie/Proloage28Iul.shtml
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/iulie/iulie28.htm

joi, 26 iulie 2012

Proloagele din 27 iulie


Luna iulie în 27 de zile: pomenirea Sfântului, slăvitului, 
Marelui Mucenic şi tămăduitor Pantelimon (+303)
        Acesta a trăit pe vremea împărăţiei lui Maximian Galeriu, de neam din cetatea Nicomidiei, din tată închinător la idoli, care, mai pe urmă, s-a făcut creştin, prin învăţăturile fiului său, şi din mamă, Evula, care credea în Hristos, iar, de la naştere, se numea Pandoleon, nume, care tălmăcit, însemnează: "Cel în toate puternic, ca un leu." N-a avut parte multă vreme de povăţuirea creştină a mamei sale, deoarece, curând, ea s-a mutat la cele veşnice. Sub îndrumarea tatălui său, copilul a uitat repede învăţătura creştină a mamei sale şi a ajuns, ca şi tatăl sau, închinător la idoli. La vârsta cuvenită, Pandoleon a fost trimis de tatăl său la şcolile vremii, unde a învăţat multă filosofie, iar, mai apoi, s-a făcut ucenic la un doctor, cu mare slavă, din cetate, Eufrosin cu numele, de la care a deprins cu temeinicie, meşteşugul tămăduirii bolilor. În vremea aceasta, Pandoleon a cunoscut şi pe bătrânul preot Ermolae, care a început a-i lumina mintea, învăţându-l credinţa în Hristos, iar meşteşugul duhovnicesc al tămăduirii în Domnul l-a învăţat, rugându-se împreună cu dânsul. Deci, au înviat astfel un copil muşcat de viperă, care zăcea mort în drum. Drept aceea, Pandoleon a fost botezat de către bătrânul Ermolae, luând numele de Pantelimon, adică: "cel cu totul milostiv", primind, totodată, şi, darul facerii de minuni, ca doctor fără de plată. Venind, deci, la el un orb, pe când şi tatăl său era de faţă, fericitul Pantelimon, cu puterea lui Hristos, l-a făcut pe orb să vadă, aducând astfel şi pe tatăl său la dreapta credinţă. Iar mucenicia Sfântului Pantelimon de aici a venit, căci, întrebat fiind, cel ce fusese orb, la judecată, cine a fost pricina tămăduirii lui, acesta a răspuns: "Pantelimon, doctorul, m-a tămăduit în numele lui Hristos, în Care a spus că şi el crede." Deci, îndată, împăratul a poruncit de i-a tăiat orbului capul. Între timp, a fost adus şi Pantelimon la împărat şi, fiind întrebat, a răspuns, fără să se clatine din credinţa lui Hristos, nici la făgăduinţe, nici la înfricoşări. Drept aceea, a fost bătut cumplit şi ars cu făclii. Şi îl îmbărbăta pe el Domnul Hristos, arătându-Se lui sub chipul bătrânului Ermolae, încât i se părea, că împreună cu el, a intrat în clocotul plumbului topit, în care fusese aruncat Sfântul. De asemenea, şi din mare, după ce l-au aruncat, a ieşit cu totul sănătos. A fost dat şi la fiare şi a rămas nevătămat de ele. A fost, în sfârşit, legat de o roată cu colţi de fier, aruncată, de la un loc înalt, în jos, la vale, ca să-l sfâşie, dar roata s-a sfărâmat în bucăţi, iar Sfântul a rămas nevătămat. Deci, împăratul rămânând uimit, de toate aceste minuni, pe care le făcea Dumnezeu, pentru Sfântul Său, a zis către el: "Cine te-a învăţat să faci atâtea farmece?" Sfântul a răspuns: "Nu sunt farmece, ci dreapta credinţă creştinească, pe care am învăţat-o de la Sfântul Ermolae, preotul". Şi, prinzând pe bătrânul Ermolae şi pe cei doi ucenici ai lui, Ermip şi Ermocrat, i-a chinuit cu multe răni şi, nevrând ei să se lepede de Hristos, i-a osândit la tăiere cu sabia. De asemenea, văzând împăratul că şi fericitul Pantelimon nu se pleacă, cu nici un chip, la păgânătatea lor, l-a osândit, şi pe el, la moarte, tăindu-i-se capul cu sabia. Deci, după ce Sfântul s-a rugat, şi-a întins grumazul, de bună voie, şi i-au tăiat capul. Şi a venit un glas de sus, întărind schimbarea numelui său în Pantelimon, ca o chemare vădită a Sfântului milostiv, ca să miluiască pe toţi cei ce aleargă la el cu credinţă, în nevoile lor.
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Vasilie, despre beţie
         Să fugim, fraţilor, de beţie, care e mama neruşinării şi desfrânării şi care spre tot felul de neorânduială ne duce. Pentru că, nu se face nimic bun în sufletul spurcat de beţie. Beţia este îndrăcirea de bună voie, născută, în suflet, din patimă. Beţia este maica răutăţii şi vrăjmaşa faptei bune. Pe cel tare, îl arată fricos şi pe cel înţelept, desfrânat. De dreptate nu ştie şi îţi ia mintea. Precum apa este duşmană focului, tot aşa şi beţia stinge mintea. Pe cel îndrăcit toţi îl miluiesc, iar de cel ce se îmbată toţi râd, deşi acelaşi lucru pătimesc: că beţivul nu-i vrednic de nici o milă. De multe ori, cei ce se îmbată trec zidul, părându-li-se că sar o râpă sau un pârâu, iar sunetul şi zgomotul, care umple urechile lor, le aud ca pe o mare ce se tulbură, iar pământul cu munţii se învârteşte sub picioarele lor. Chiar în boală grea îi aruncă beţia. Capul lor, neputând să stea drept pe umeri, cade, când încoace, când încolo. Beţia le face somnul greu, întunecându-le mintea. De aceea, învăţătorii de pretutindenea ne poruncesc şi grăiesc: "Să nu va îmbătaţi cu vin, căci, din această patimă, nu este mântuire!" Până când cazi în primejdii cu băutura ? Nu mai ai cuvânt înaintea oamenilor. Rea privelişte este beţia, pentru ochii creştinilor. De este omul tânăr cu vârsta, frumos la trup şi de este ostaş, beţia îi este o mare ispită, neputând să se îndrepteze nici să umble pe picioarele sale. Omul cel înfricoşător pentru vrăjmaş, se face de râs înaintea copiilor, pe drumuri, fiindcă, de ameţeală, se vatămă fără sabie, şi se ucide fără potrivnici. Oamenilor, chiar de s-ar afla în floarea vârstei, beţia le este prăbuşire şi multă patimă de la vrăjmaşii lor. Beţia este pierzare a omului şi a minţii lui, o stricăciune a puterii lui, o vătămare a vieţii şi o veşnică moarte. Din care să ne izbăvească pe noi Domnul Dumnezeu. Amin.
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Nil
        Sârguieşte-te fiule, ca să fii întotdeauna simplu şi fără de răutate şi să nu ai unele gânduri, în inima ta şi altele, în gura ta, pentru că acesta este vicleşug şi înşelare. Să fii adevărat, iar nu mincinos, fiindcă minciuna este de la cel viclean. Niciodată să nu răsplăteşti răul cu rău, şi măcar de ţi-ar face ţie cineva rău vreodată, iartă-l pe el, ca şi pe tine să te ierte Dumnezeu. Dacă te-ar lupta pe tine gândul rău, roagă-te din tot sufletul pentru fratele acela, şi va fugi gândul rău de la tine. Vezi, să nu primeşti patima pizmei, ca să nu te înghită pe tine diavolul de viu. Ci, mai mult, mărturiseşte-ţi gândurile şi roagă-te lui Dumnezeu, să te izbăvească de o primejdie ca aceea. De ai vedea pe cineva greşind, să nu-i zici, nici să-l osândeşti, nici să-l urăşti pe el, ca să nu cazi şi tu în acelaşi păcat. Ci, mai bine, să zici: "Eu, mai rău sunt, şi, azi, e rândul aceluia, iar mâine, al meu." Să ştii că dracii se tem, de post, de priveghere, de înfrânare, de smerenie, de rugăciune, de lacrimi şi de celelalte fapte bune. Dacă voieşti să-ţi dăruiască ţie Dumnezeu lacrimi şi umilinţă şi nepătimire, adu-ţi aminte de moarte, totdeauna, şi de mormântul tău şi vei ajunge la aceasta. De vei fi înşelat de diavolul şi vei cădea într-un păcat mic sau mare, să nu cazi în deznădăjduire, ca să nu pieri, ci să alergi la mărturisire şi la pocăinţă şi să pui, iarăşi, început bun şi Dumnezeu te va ierta şi nu Se va întoarce de la tine. Înfrânarea limbii stă în a nu răspunde, a nu grăi lucruri spurcate, a nu ocărî, a nu osândi, a nu blestema, a nu minţi, a nu grăi de rău pe cineva, nici a judeca pe altul. Înfrânarea ochilor stă în a nu privi fără de ruşine la faţa străină, nici a căuta la faţa frumoasă şi cu bun chip. Înfrânarea gândului se arată, atunci când vine gândul cel rău, fără de ruşine, în a nu te supune lui, nici să te împaci cu el, nici să-l primeşti. Ci, mai mult, să te scârbeşti şi să te lepezi de el. Loveşte-ţi faţa ta şi pieptul tău şi cu suspin şi cu lacrimi să strigi către stăpânul Hristos şi să zici: "Miluieşte-mă, Doamne, şi nu mă lăsa să pier. Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt. Ruşinează, Doamne al meu, pe dracul, cel ce-mi fură nădejdea mea. Umbreşte capul meu, cu darul Tău, în ziua războiului diavolesc. Pe vrăjmaşul, care mă biruieşte pe mine, biruieşte-l Doamne. Gândul cel ce mă înfricoşează, alinează-l cu mângâierea Ta, Cuvinte al lui Dumnezeu." Înfrânarea pântecelui stă în a nu te sătura niciodată de bucate, nici de băutură, nici să doreşti, nici să cauţi bucate şi de mult preţ. Dacă vrei să te mântuieşti, fă-te înfrânat, smerit la minte, îndelung-răbdător şi niciodată să nu deznădăjduieşti de pocăinţă. Dacă vrei să înaintezi, mai degrabă, primeşte-ţi rugăciunea, înfrânarea şi dragostea. Şi aşa îţi vei mântui sufletul tău de toate ispitele vrăjmaşului. Dumnezeului nostru slavă !
Întru această zi, istorisire despre o minune a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie
      Spune istoria, că bulgarii aveau un împărat, cu numele Iovan, şi care ţinea mare vrăjmăşie împotriva grecilor creştini. Mergea şi prăda ţări şi oraşe şi pe toate sub sabie le punea, încât îl poreclea lumea "ucigătorul grecilor." Acest împărat, a mers până la Salonic şi, pe când se afla în cortul său, unde descălecase, a văzut pe Sfântul Dimitrie călăre, venind de departe cu suliţa întinsă asupra lui şi a început a-l arată dregătorilor săi şi a zice: "Vedeţi, voi, cum vine călăre acel grec, bine gătit de război şi care caută drept la mine cu suliţa ? Ţineţi-i calea şi prindeţi-l şi, apoi, aduceţi-l la mine." Iar ei au zis: "Noi nu vedem nimic, din ce spui măria ta." El a început a striga speriat: "Iată, s-a apropiat, nu-l lăsaţi." Dar ei nimic nu vedeau. Deci, a ajuns Sfântul lângă el şi a lovit cu suliţa în piept; şi i-a podidit păgânului împărat sângele pe gură şi ţipa şi răcnea. Şi s-au smerit astfel, vrăjmaşii creştinilor, că, în acel timp, bulgarii încă nu erau creştinaţi. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.
Sursa:

Proloagele din 26 iulie


[2607_ermolae.jpg]
Luna iulie în 26 de zile: pomenirea Sfântului, sfinţit Mucenic Ermolae, 
preotul Nicomidiei, şi a celor dimpreună cu dânsul (sec.IV)
     Sfântul Ermolae, preotul, şi cei împreună cu el, pătimitorii Mucenici Ermip şi Ermocrat, făceau parte din obştea creştinilor din Nicomidia, unde 20000 de creştini fuseseră arşi de vii în biserică, din porunca crudului împărat Maximian Galeriu. Deci, aceştia trei, izbutind să se ascundă de frica pagânilor, nu încetau a învăţa sfânta credinţă, pe cei ce o doreau, aducându-i la Hristos. Aşa, văzând Sfântul Ermolae pe Sfântul Pantelimon, doctorul, şi vorbind cu el cuvinte de Dumnezeu insuflate, l-a făcut creştin. Iar, când Pantelimon a fost prins şi dat la chinuri, de acelaşi Maximian, fiind întrebat de la cine a învăţat credinţa creştinească, Sfântul, neputând să mintă, a spus: "De la preotul Ermolae." Deci, a fost prins bătrânul Ermolae şi cu el, şi robii lui Hristos Ermip şi Ermocrat, pe care i-a adus la păgâneasca judecată. Deci, întrebaţi fiind, au mărturisit cu îndrăzneală pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, defăimând pe închinătorii la idoli. Pentru aceasta, au luat pedeapsă de moarte, tăindu-li-se la toţi trei capetele, cu sabia. Pentru a căror pătimire, Dumnezeului nostru slavă !
Întru această zi, pătimirea Sfintei Cuvioase Muceniţe a lui Hristos, 
Paraschiva (+140)
      Sfânta Cuvioasă Muceniţă a lui Hristos, Paraschiva, s-a născut într-un sat ce era în hotarele Romei celei vechi, din părinţi creştini, cu numele Agaton şi Pontia. Aceştia păzeau, fără preget, porunca Domnului, dar nu aveau copii, pentru care se rugau, cu stăruinţă şi necontenit, lui Dumnezeu ca să le dea lor un fiu. Şi, ascultându-le rugămintea, Ziditorul şi Înduratul Dumnezeu le-a dăruit lor această fiică, pe care au născut-o în ziua a şasea a săptămânii şi au numit-o din Sfântul Botez, Parascheva, după numele zilei întru care s-a născut, fiindcă ziua a şasea, la greci, se numeşte "paraschivi" După ce a fost înţărcată şi a fost dăruită lui Dumnezeu, din tânără vârstă, fiind crescută de mama sa, aceasta a învăţat-o toate tainele credinţei creştineşti şi copila se îndeletnicea necontenit cu rugăciunea şi cu citirea Sfintelor cărţi. Iar, după ce s-au săvârşit părinţii ei, împărţind toate averile rămase, de la părinţi, săracilor şi tunzându-se şi îmbrăcându-se în chipul monahicesc, a ieşit, propovăduind numele adevăratului Dumnezeu şi Domnului nostru Iisus Hristos, şi pe mulţi din păgâni i-a adus la cunoştinţa lui Dumnezeu. Întru acele vremi, împărăţind, la Roma, Antonin (138-161), s-au dus nişte păgâni şi au pârât-o la împărat, zicând: "O oarecare femeie, cu numele Paraschiva, propovăduieşte pe Iisus, fiul Mariei, pe care părinţii noştri L-au pironit pe cruce." Iar împăratul, auzind acestea, a poruncit să o aducă pe ea înaintea lui. Şi s-a mirat împăratul, văzând priceperea şi frumuseţea ei. Deci, a zis către dânsa: "Dacă te vei pleca mie şi vei aduce jertfă dumnezeilor noştri, te voi face moştenitoare a multor daruri, iar, dacă nu te vei pleca, la multe chinuri te voi da." Sfânta, cu glas mare, a răspuns către dânsul: "Să nu-mi fie mie a mă lepăda de numele lui Hristos, Dumnezeul meu. Iar zeii, care n-au făcut cerul şi pământul, să piară." Iar împăratul, aprinzându-se de mânie, a poruncit să se pună pe capul mărturisitoarei un coif de fier, înroşit în foc. Care lucru făcându-se, cu dumnezeiască rouă, s-a păzit nevătămată. Pentru o minune ca aceasta, întru acel ceas, mulţi au crezut în Domnul. Dar Sfânta, slobozită fiind şi ieşind de acolo, s-a dus în alte cetăţi şi sate, propovăduind numele Domnului Iisus. Deci, intrând Sfânta într-altă cetate, în care era stăpânitor un dregător cu numele Tarasie şi aflând acesta despre ea, a adus-o înaintea divanului său. Deci, întrebată fiind, de el, despre credinţă, a mărturisit că este creştină şi L-a mărturisit pe Hristos, Dumnezeu adevărat. Şi, pentru aceasta, punându-se înainte o căldare de aramă, plină cu untdelemn, de smoală şi de plumb şi, aprinzându-se foc dedesubt, a poruncit să fie aruncată Sfânta în acea căldare. Dar, prin venirea de faţă a unui dumnezeiesc înger, s-a stins focul şi, răcorindu-se căldarea, Sfânta a rămas nevătămată. Şi multe alte chinuri aducând asupra ei tiranul acesta, Sfânta tot nevătămată a rămas, şi nici gândul ei cel tare n-au putut să-l clintească. Iar, mai pe urmă, cu sabia i-a tăiat capul, care lucru făcându-se duhul ei s-a înălţat la veşnicele lăcaşuri. Dumnezeului nostru slavă !
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Damaschin, despre cei adormiţi
   Acel cuvânt, ce s-a zis, că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui şi că seceră fiecare, oricine ar fi el, ce a semănat şi cele ce urmează după acestea, toate sunt spuse, cu adevărat, despre a doua venire a Ziditorului şi pentru răspunsul cel înfricoşat de atunci, toate pentru sfârşitul lumii acesteia, s-au spus. Pentru că atunci nu va fi nicidecum vreme de ajutor, ci toată rugămintea va fi fără de spor şi fără de folos. Pentru că, la acel înfricoşător sfârşit, nu va mai fi timp pentru neguţătorie. Unde sunt săracii atunci? Unde slujbele? Unde cântările? Unde facerile de bine? Drept aceea, mai înainte de ceasul acela, să ne ajutăm unii pe alţii. Că nu este nedrept Dumnezeu, ca să uite faptele, precum zice dumnezeiescul Apostol. Iar Atanasie cel Mare, în cuvântul lui cel bine alcătuit pentru cei morţi, zice că, măcar deşi în văzduh de ar fi risipit, cel ce s-a sfârşit întru credinţă, să nu încetezi, a chema pentru el, pe Hristos Dumnezeu, aprinzând untdelemn şi lumânare la mormânt. Că primite sunt acestea la Dumnezeu şi multe răsplătiri vor aduce de la El. Pentru că untdelemnul şi lumânarea, pomelnicele şi Jertfa cea fără de sânge, curăţire sunt. Iar facerea de bine la săraci face adăugire la toată răsplătirea cea bună. Iată dar, să iei aminte, oricine ai fi tu, cel ce nu crezi cele zise, că oricare dintre oameni, care câştigă puţinul aluat al faptei bune, dar n-a apucat să-l facă pâine, că el voia adică, dar, iată, n-a ajuns să aducă la îndeplinire, fie pentru lenevire, fie pentru neîngrijire, fie pentru nebărbaţie, ori pentru că a amânat din zi în zi, iar, sosindu-i moartea, l-a secerat pe el, mai presus de orice nădejde, chiar şi numai aceasta nu va fi uitată de Dreptul Judecător. Pentru că, Stăpânul cel milostiv va îndemna, după moarte: "Iată, de acum ştiţi că foarte mare osteneală este ca cineva să fie dintre cei dintâi, şi este nevoie să venim la cei din al doilea rând, urmând hotărârile Apostolilor. Iar, de-ar pomeni cineva de cei străini şi săraci, care nu au pe nimeni, ca să se ostenească pentru dânşii, şi nu pot lăsa vreo moştenire, pentru slujbe sau pentru daruri, deci, ce vom zice de aceştia ? Oare, fiindcă nu au ei pe nimeni şi sunt străini şi neaşezaţi, neavând cine să se ostenească cei mai apropiaţi ai lui să se sârguiască spre mila şi ajutorul celui răposat. Şi, atingându-se Stăpânul de inimile lor, vor împlini ceea ce lipsea mortului. Iar cel ce a avut vicleană toată viaţa şi amestecată cu spini şi plină cu noroiul necurăţiei, care niciodată nu şi-a venit în fire, ci, fără de frică şi fără de simţire a zăcut în patimi, făcându-şi toate poftele trupeşti şi neavând nici o grijă pentru suflet, ci, având toată socotirea numai trupească, dacă aşa va ajunge la sfârşitul său şi va ieşi din viaţă, aceluia nimeni nu-i va putea ajuta. Şi aşa sunt toate cele ce se fac de el, încât de la nimeni nu poate să afle nici un ajutor, nici de la soţie, nici de la fii, nici de la fraţi, nici de la rudenii, nici de la prieteni, căci nici Dumnezeu nu-l mai numără printre robii Săi. Deci, mai bine şi mai plăcut lui Dumnezeu şi întru tot bine primit lucru este ca, adică, fiecare din oamenii credincioşi şi de Hristos iubitori, să se curăţe pe sine, prin tot felul de faceri de bine, ferindu-se de toată necurăţia şi ţinându-se de poruncile cele luminoase ale lui Dumnezeu. Ca, ajungând la sfârşitul său, cu îndrăzneală, să zică Stăpânului: "Gata este inima mea Dumnezeule, gata este inima mea." (Ps.107,1). Şi aşa, cu dulceaţă, să întâmpine el pe îngerii cei ce vin la dânsul. Dar aceasta se întâmplă la puţini, şi de puţine ori, după cum a zis Stăpânul, că puţini sunt cei ce se mântuiesc. Iată, de acum ştiţi că foarte mare osteneală este ca cineva să fie dintre cei dintâi, şi este nevoie să venim la cei din al doilea rând, urmând hotărârile Apostolilor. Iar, de-ar pomeni cineva de cei străini şi săraci, care nu au pe nimeni, ca să se ostenească pentru dânşii, şi nu pot lăsa vreo moştenire, pentru slujbe sau pentru daruri, deci, ce vom zice de aceştia? Oare, fiindcă nu au ei pe nimeni şi sunt străini şi neaşezaţi, neavând cine să se ostenească pentru ei, nu se vor putea mântui? Au, oare, nedrept este Dumnezeu, că, adică, celui ce are, să-i ierte, iar celui ce nu are nimic, să nu-i dăruiască iertare? Leapădă această socotire de la tine, oricine ai fi tu, pentru că drept este Dumnezeu, sau adevărat este că Dumnezeu este dreptate, înţelepciune, bunătate şi puterea cea a tot alcătuitoare. Şi, că un drept ce este, va măsura bogăţia celui ce nu are, iar, că un înţelept, din lipsă va face belşug. Că un puternic, va strica pe cel tare şi va întări pe cel slab, iar, ca un Bun, va mântui făptura mâinilor Sale. Iar, dacă cineva este vădit vinovat şi s-a lepădat de credinţa cea dreaptă, acela atârnă greu spre partea cea de-a stânga. Dar, după cum zic bărbaţii cei luminaţi de Dumnezeu, că faptele omeneşti sunt cercate, ca într-o cumpănă, la suflarea cea mai de pe urmă, dacă partea cea de-a dreapta covârşeşte pe cealaltă, vădit lucru este că, spre îngeri pleacă cel ce moare, iar, dacă părţile sunt amândouă asemenea, atunci biruieşte iubirea de oameni a lui Dumnezeu, iar, după cum zic grăitorii de Dumnezeu Părinţi, de s-ar şi pleca puţin cumpăna, spre partea cea de-a stânga, chiar şi atunci, mila lui Dumnezeu le împlineşte pe toate. Dumnezeului nostru slavă !
Întru această zi, învăţatură de la Isus Sirah, despre creşterea copiilor
     Pedepsiţi pe fiii voştri din tinereţile lor şi vă vor odihni la bătrâneţele voastre şi vor da frumuseţe sufletului vostru. Şi să nu slăbeşti, mustrând pe copil; că de-l vei mustra pe el cu toiagul, nu va muri, ci sănătos va fi, pentru că tu, bătându-i trupul lui, îi izbăveşti din moarte sufletul. Sau, de ai vreo fiică, înspăimânt-o pe ea şi păzeşte-o întru cele trupeşti, ca să nu-ţi ruşinezi faţa ta, pentru că, dacă vei da vieţii pe fiica, fără de prihană, vei fi ca un săvârşitor de mare lucru şi, vei fi lăudat de oameni şi, la sfârşit, nu vei suspina din pricina ei. De-ţi iubeşti pe fiul tău, îndeseşte-i lui mustrările pentru ca, la urmă, să te veseleşti de dânsul. Pedepseşte-l pe el din tinereţe şi te vei bucura de el în vremea vârstei şi, între cei cunoscuţi, vei fi lăudat, pentru el, şi se va teme vrăjmaşul tău. Creşte-ţi copilul în asprime şi învăţătură, ca să afle odihnă şi binecuvântare. Să nu râzi, făcând jocuri înaintea lui, pentru că, puţin de vei zâmbi, mult te vei necăji, mâhnindu-te, mai târziu, şi va fi o suferinţă pentru sufletul tău. Să nu-i dai frâu liber, la tinereţea lui, ca nu cândva, îndărătnicindu-se, să nu ţi se supună şi să fie, pentru tine, ocară şi durere sufletului, pagubă casei, pierdere averilor şi necinste de la vecini, şi râs din partea vrăjmaşilor şi a stăpânitorilor şi cădere şi batjocură. Şi iarăşi, zic că toate cele mai sus să le faci cu adevărat, pentru ca în veci să te bucuri. Dumnezeului nostru , acum pururea vecii vecilor!

Sursa:

miercuri, 25 iulie 2012

Proloagele din 25 iulie


[2507_ana.jpg]
Luna iulie în 25 de zile: Adormirea Sfintei si Dreptei Ana, 
mama Preacuratei Născatoare de Dumnezeu
         Sfânta Ana, după tradiţia Bisericii, s-a făcut străbuna Domnului nostru Iisus Hristos după trup şi se trăgea din seminţia lui Levi, fiică fiind a lui Natan preotul şi a Mariei, femeia lui. Natan a păstorit cu puţin înainte de Irod cel Mare şi a avut trei fete: Maria, Sovi şi Ana. Şi a măritat pe Ana, în ţinutul Galileei, cu dreptul Ioachim. Şi, ea a născut, prin rugăciune, pe Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Iar Sfânta şi Dreapta Ana, a cărei adormire o prăznuim astăzi, după ce a născut pe Fecioara Maria, pe începătoarea mântuirii noastre şi Maica Domnului, şi a dăruit-o pe ea să fie crescută la templu, ca pe un dar fără de prihană, a trăit cealaltă vreme a vieţii sale cu postiri, cu rugăciuni şi cu faceri de bine către cei lipsiţi şi aşa s-a dus către Domnul.
Întru această zi, cuvânt despre un diacon, care a căzut în desfrânare 
şi, iarăşi, a venit întru a sa rânduială, prin pocăinţă
            Un frate a întrebat pe un bătrân, zicând: "De se va întâmpla, din lucrarea diavolului, ca cineva să cadă în desfrânare, ce să facă, pentru cei ce s-au smintit?" Şi a povestit bătrânul, zicând: "Un diacon era vestit într-o mânăstire a Egiptului. Iar un orăşean din cetate, fiind izgonit de dregător, a venit cu toată casa sa, la acea mânăstire. Şi, din ispita diavolului, a păcătuit diaconul cu o femeie, din cele ce veniseră cu orăşeanul. Şi s-a făcut tuturor de ruşine, fiindcă s-a cunoscut lucrul. Iară el s-a dus la un bătrân, iubit al său, şi i-a povestit lui ceea ce se întâmplase. Şi avea bătrânul, în chilia sa, o ascunzătoare, pe care o ştia şi diaconul. Şi l-a rugat pe el diaconul, ca să intre acolo şi să se închidă acolo de viu, neştiind nimeni altul despre ceea ce se făcuse, în afară de bătrânul acela. Şi s-a învoit bătrânul. Deci, diaconul, intrând în întunericul acela, s-a pocăit cu adevărat, plângând păcatul totdeauna şi nimic altceva gustând, fără numai pâine şi apă, pe care i le da lui bătrânul, la o anume vreme. Şi s-a întâmplat atunci că, de mai mult timp, nu se mai revărsase apa râului, după obicei. Şi toţi, făcând litanie şi rugându-se lui Dumnezeu, cu stăruinţă, s-a descoperit unuia din Sfinţi, că, de nu va veni să se roage cutare diacon, care este ascuns la cutare monah, apa râului nu se va revărsa. Iar acela, primind vestirea, a povestit tuturor cele ce i s-au făcut lui cunoscute de la Dumnezeu. Şi, auzind, aceia s-au minunat. Şi, venind, l-au scos pe diacon din locul în care era ascuns şi l-au silit să se roage. Şi, rugându-se, îndată s-a revărsat apa. Şi aşa, cei care s-au smintit mai înainte, şi mulţi alţii, s-au folosit de pocăinţa lui şi au proslăvit pe Dumnezeu."
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Efrem, 
despre cei ce nu se tem de Dumnezeu
            Cel ce nu are frică de Dumnezeu întru sine este supus uneltirilor diavolului. Cel ce nu are frică de Dumnezeu întru sine este vinovat de focul cel veşnic. Unul ca acesta glumeşte, nu se teme, doarme fără de măsură, e plin de trândăvie, de faptele sale nu se îngrijeşte, casă poftelor se face, toată deşertăciunea lumească se arată întru el, pentru că nu se teme de venirea Domnului. Unul ca acesta iubeşte patima, de odihnă se bucură, de chinuire fuge, smerenia o urăşte, mândria îl bucură. Deci, când va veni Domnul şi-l va afla pe el nepregătit şi bucurându-se de toate cele lumeşti, îl va tăia pe el în două şi-l va trimite întru întunericul cel mai din afară. Şi cine nu-l va plânge pe unul ca acela? Iar pe noi să ne păzească Domnul de un rău ca acesta şi să ne îndrepteze la calea de mântuire.
Întru această zi, cuvânt din Pateric
       S-a suit, odată, ava Daniil, cel de la Schit, cu ucenicul său, în Tebaida de Sus, la pomenirea lui ava Apolos. Şi au ieşit ucenicii în întâmpinarea lui, ca la şapte stadii. Şi erau, ca la cinci mii, cei care se adunaseră. Şi puteai să îi vezi întinşi pe nisip, ca o rânduială de îngeri, care, cu frică, primesc pe Hristos. Că unii îşi aşterneau hainele lor pe cale, înaintea lui, iar alţii, pământul cu lacrimi îl udau. Şi, ieşind arhimandritul, s-a închinat de şapte ori înaintea feţei bătrânului. Şi, sărutându-se între dânşii, s-au aşezat. Şi s-au rugat fraţii, să audă cuvânt de la dânsul, că nu se grăbea să vorbească cuiva. Deci, după ce au stat în afara chinoviei, pe nisip, că nu-i încăpea biserica, a zis ava Daniil, ucenicului său, să scrie: "De voiţi să va mântuiţi, iubiţi neagoniseala şi tăcerea. Că, de aceste două fapte bune, atârnă toată viaţa călugărilor." Şi ucenicul lui a dat unuia dintre fraţi scrisoarea şi a tălmăcit-o în limba egipteană. Şi, după ce s-a citit părinţilor, au plâns toţi şi au petrecut pe bătrân. Şi, venind la Ermupoli, a zis ucenicului său: "Du-te, bate în poarta mănăstirii aceleia şi spune că sunt aici." Că era acolo o mânăstire de femei, care se numea a lui ava Eremia, în care locuiau ca la trei sute de surori. Şi s-a dus ucenicul şi a bătut. Şi i-a zis lui portăriţa, cu glas subţire: "Să te mântuieşti, bine ai venit, ce porunceşti?" El i-a răspuns: "Cheam-o pe maica arhimandrita, că vreau să-i vorbesc." Iar ea a zis: "Maica noastră nu vede pe nimeni, niciodată, dar spune-mi ce porunceşti şi-i voi spune eu." Iar el a zis: "Spune-i că un călugăr vrea să-i vorbească." Iar ea, mergând, i-a spus, şi egumena, venind, l-a întrebat: "Ce porunceşti?" Şi a răspuns fratele: "Vă rog să mă lăsaţi să dorm aici, cu un bătrân, că este seară, ca nu cumva să ne mănânce fiarele, " Şi, iarăşi a zis maica: "Mai de folos vă este vouă să fiţi mâncaţi de fiarele cele din afară, iar nu de cele dinlăuntru, căci, aici, niciodată, bărbat nu a intrat." Atunci, fratele a spus: "El este ava Daniil, cel de la Schit." Iar ea, auzind, a deschis porţile şi a ieşit, alergând împreună cu tot soborul şi broboadele lor le-au aşternut, de la poartă, până jos, unde era bătrânul, îngenunchind la picioarele lui şi sărutând urmele picioarele lui. Şi, intrând ei înlăuntrul mănăstirii, a adus stareţa un vas şi l-a umplut cu apă călduţă şi cu buruieni şi a rânduit pe surori în două cete şi a spălat, însăşi, ea picioarele bătrânului şi ale ucenicului lui şi, luând un pahar, turna apa, din vas, peste captele surorilor. Şi putea să le vadă cineva pe toate, ca pe nişte pietre neclintite, fără de grai. Că numai prin semne se făcea răspunsul lor. A zis, dar, bătrânul, egumenei: "Numai faţă de noi aveţi evlavie sau aşa sunt surorile totdeauna?" Iar ea a răspuns: "Totdeauna sunt aşa, roabele tale, stăpâne, dar roagă-te pentru dânsele." Iar una dintre surori zăcea în mijlocul curţii, dormind, ruptă şi zdrenţuroasă. Şi a zis bătrânul: "Cine este aceasta, care doarme?" Şi i-a răspuns, una din surori: "Este beţivă şi nu ştim ce să-i facem. Că, şi să o scoatem din mânăstire, ne temem de osândă şi de o vom lăsa, sminteşte surorile." Atunci, a zis bătrânul ucenicului său: "Ia vasul şi aruncă apa peste ea". Iar acesta, făcând aşa, s-a sculat sora ca dintr-o beţie. Deci, a zis stareţa: "Stăpâne, totdeauna aşa este." Şi, luând pe bătrân, au intrat în trapeză şi au făcut cină, zicând: "Binecuvântează pe roabele tale, ca să guste înaintea ta." Iar el le-a binecuvântat. Şi numai ea şi cea a doua după dânsa, au stat cu ei. Şi bătrânului i-au pus un vas, în care erau verdeţuri muiate şi crude şi curmale şi apă, iar ucenicului linte caldă şi puţină pâine şi vin amestecat cu apă. Iar surorilor li s-au pus bucate multe: peşte şi vin, din destul, şi au mâncat foarte bine şi nimeni n-a vorbit. Iar, după ce s-au ridicat ei de la masă, a zis bătrânul egumenei: "Ce înseamnă ceea ce ai făcut? Că noi trebuia să mâncăm bine, şi voi aţi mâncat cele bune." I-a răspuns lui aceea: "Tu călugăr eşti şi hrană de călugăr ţi-am pus. Şi ucenicul tău, ucenic de călugăr este, şi hrană de ucenic i-am pus. Iar noi, începătoare suntem, şi hrană de începătoare am mâncat." Şi i-a zis ei bătrânul: "Pomenită fie dragostea ta; cu adevărat ne-am folosit." Şi mergând ei să se odihnească, a zis bătrânul, ucenicului său: "Du-te de vezi unde doarme beţiva aceea, care zăcea în mijlocul curţii." Şi s-a dus şi a văzut-o şi a venit şi i-a spus lui. Iar bătrânul a zis: "Priveghează cu mine, în noaptea aceasta." Şi, după ce au adormit toate surorile a luat bătrânul pe ucenicul său şi s-au dus să vadă pe beţivă, care se deşteptase şi îşi întinsese mâinile sale spre cer şi lacrimile ei, ca pârâul erau şi metaniile le făcea până la pământ şi când simţea că se apropie vreo soră, se arunca jos, prefăcându-se că doarme. Deci, a zis bătrânul, ucenicului său: "Cheam-o pe egumenă, încetişor." Şi, mergând a chemat-o pe ea şi pe cea de a doua, după dânsa. Şi, toată noaptea au privit cele ce se făceau. Iar egumena plângea, zicând: "O, câte rele i-am făcut ei." Şi, după ce a lovit în toacă, s-a făcut zvon pentru dânsa, între surori. Şi a cunoscut ea ce se întâmplă şi s-a dus binişor acolo, unde dormea bătrânul şi i-a luat toiagul şi pieptarul şi deschizând uşa mănăstirii, a scris un bilet, pe care l-a pus pe încuietoarea uşii, scriind: "Rugaţi-vă şi mă iertaţi de orice v-am făcut şi v-am greşit." Şi nevăzută s-a făcut. După ce s-a făcut ziua, au căutat-o şi n-au mai găsit-o. Şi s-au dus la poartă, găsind uşa deschisă şi biletul pe ea. Şi s-a făcut plângere mare în mânăstire şi a zis bătrânul: "Eu, pentru dânsa am venit aici, că acest fel de oameni sunt iubiţi de Dumnezeu." Şi, toate surorile au mărturisit bătrânului cele ce i-au făcut ei. Şi, rugându-se bătrânul pentru surori, s-a dus fiecare la chilia sa, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu, Celuia ce ştie, numai el, câţi robi ascunşi are. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.